Oratoriul de Craciun de J.S. Bach

Consistenta repertoriala a barocului german din prima jumatate a secolului XVIII a fost impartita, similar unui teritoriu, intre Jochann Sebastian Bach si Georg Friedrich Haendel. "Disputa" imaginara intre cei doi a vizat nici mai mult nici mai putin decat Biblia insasi. Din cate cunoastem din istoria muzicii, textele Scripturii au fost impartite, inntr-un mod echitabil, in felul urmator: Haendel si-a adjudecat cartile Vechiului Testament prin scrierea mai multor oratorii precum "Samson", "Israel in Egipt", "Judas Maccabaeus", "Solomon", "Saul" etc., pe cand Bach s-a focalizat in exclusivitate pe cartile Noului Testament, ale Evangheliei.

Nu putem nega faptul ca si Haendel si-a marturisit interesul pentru Noul Testament prin celebrul Oratoriu "Messiah", devenit, desigur, un slagar international mai ales incepand cu propaganda compozitorilor romantici a repertoriului muzicii baroce, insa, Bach ramane, dincolo de orice discutii, cel mai important promotor al imaginii cristice in muzica prin cele patru Pasiuni care corespund celor patru carti ale Evangheliei - Matei, Ioan, Marcu si Luca. Iar daca Haendel il imagineaza pe Isus Cristos, exclusiv in calitatea lui mesianica de Mantuitor, mizand pe imaginea atat de "publicitar" de exaltata a unui simbol cultural, Pasiunile lui Bach refac tragedia crucificarii in cele mai mici amanunte si cu cea mai mare atentie la profilul caracterologic al fiului Mariei.

Pe langa cele patru Pasiuni, Bach compune si doua mari Oratorii pentru principalele sarbatori crestine - Craciun (nasterea Domnului) si Pasti (Invierea sau, altfel spus, a doua nastere).

Anume in acest sens trebuie inteles Oratoriul de Craciun care celebreaza nasterea lui Isus, avand ca finalitate, nu atat conceptia exuberanta-hiperbolizanta si in orice caz, una conventionala, pe care Haendel o prezinta in Oratoriul "Messiah", cat "cruzimea" realismului protestant din Pasiunile dupa Matei de Bach. Doar o asemenea finalitate determina o cu atat mai sensibila receptare a faptului de venire pe lume a unui copil, aparent cu nimic diferit de oricare altul,. Anume in acest fel am putea formula o cheie de lectura a intregului Oratoriu de Craciun, al carui sublim si puritate sunt cu atat mai proeminente, cu cat iminenta tragediei de pe Golgota planeaza asupra miracolului de la Bethlehem.

Va doresc tuturor un Craciun fericit alaturi de cei dragi!

Deschiderea stagiunii la Scala - Lohengrin de Richard Wagner ( II )

Deschiderea stagiunii de pe 7 decembrie la Milano (dupa forfeit-ul lui Anja Harteros urmat de cel al lui Ann Petersen care trebuia s-o inlocuiasca) a beneficiat de prezenta lui Annette Dasch, care jucase deja rolul Elsei in regia lui Hans Neuenfels la Bayreuth in 2010. Annette Dasch, are o voce mai mica decat cele cu care ne-am obisnuit pana acum in acest rol, si probabil multi melomani s-au asteptat sa fie dezamagiti de interpretare, chiar daca la Bayreuth, a intrat foarte bine in pielea personajului imaginat de Neuenfels (sala germana fiind mult mai indulgenta cu vocile mici). La Scala, este altceva, si totusi mie mi s-a parut ca a facut fata cu brio, tinand cont mai ales de faptul ca a fost anuntata cu o seara inainte! Claus Guth a imaginat un fel de femeie-copil, captiva intr-o lumea a basmelor care aminteste de vasul fantoma al Olandezului Zburator, opera montata tot de el, la Festivalul de la Bayreuth din 2003. Imbracata ca o fetita intr-o rochie alba, Elsa va cadea in lumea adultilor reprezentata de Ortrud si Telramund – luati nu individual, ci in cuplu. 

Evul Mediu dispare in favoarea unei lumi contemporane din al doilea Imperiu, cu un Lohengrin mai mult uman decat erou, care  este descoperit in mijlocul multimii, si a carui umanitate va subrezi practic increderea Elsei. Din lumea de basm impanzita cu certitudini, Elsa cade, impinsa de Ortrud, in cea a indoielilor, cea umana. Prin urmare, Lohengrin-ul de pe 7 decembrie a fost un spectacol care a prezentat conflictul uman intr-un spatiu a carui centru era delimitat de un covor rosu iar coridoarele exterioare, punctate de coloane metalice (inspirate de arhitectura secolului al XIX-lea), ascundeau corul care devine, precum in tragedia greaca, spectator invizibil si comentator al acesteia. 

Claus Guth, elimina total legendarul din aceasta poveste si joaca pe opozitia dintre fantasmele individuale si realitatea cruda – opozitie intre o Elsa „alba” si restul personajelor imbracate intunecat, costumul lui Lohengrin (cu camasa cu guler deschis) elimina orice aluzie la legenda. Pana si lebada este aici reprezentata de cateva pene care ies din cand in cand din buzunarele lui Lohengrin si pe care doar Elsa pare sa le observe. 

Daca Annette Dasch a facut miracole tinand cont de putinul timp avut la dispozitie, premiul cel mare ii revine lui Evelyn Herlitzius, imperiala, cu o prezenta vocala si inteligenta scenica deosebite. Nici o nota falsa, nici un gest gresit. Este opusul Elsei - fizic, este mai mica de inaltime, mult mai vicleana si gata oricand de atac. Personajul imi aminteste de Lady Macbeth (isi controleaza sotul in urmarirea propriilor scopuri). Ortrud, toata in negru apare ca un fel de guvernanta rea din povesti (loveste degetele Elsei cand aceasta canta la pian), un fel de mama vitrega (formeaza un cuplu cu Telramund, tutorele Elsei). Pe parcursul primelor doua acte, relatia de dominare este vadita. Cel mai frumos si puternic duo dintre cele doua femei, odata cu intrarea lui Otrud in castel in actul al doilea, creeaza o imagine foarte interesanta a opresiunii. Sosirea lui Lohengrin da peste cap ordinea prestabilita, Elsa gasindu-si un protector, iar imaginea pianulului rasturnat si rupt din ultimul act este, din nou, o dovada in plus a ingeniozitatii lui Guth.

Jonas Kaufmann, foarte apreciat la Milano, ca si pretutindeni, mi s-a parut exceptional. Timbrul vocal intunecat a imbracat perfect personajul dorit de Claus Guth, un fel de extraterestru pierdut intr-o lume a oamenilor pe care nu o cunoaste si careia trebuie sa-i faca fata: sosirea lui, discreta, aproape fortata, marcata de teama si chiar de surprindere il face sa para un personaj fragil (apare in picioarele goale!). Guth si-a dorit un personaj sumbru, plin de indoieli iar Kaufmann si-a jucat perfect rolul – o capacitate extraordinara de a-si modula vocea jucandu-se cu posibilitatile extreme ale emisiei sonore, absolut extraordinar!

Voce uimitoare si de o rara siguranta a lui René Pape au fost suficiente pentru a creea un personaj credibil. Tómas Tómasson  a facut un Telramund destul de nobil cu o dictie impecabila. Am fost impresionata de prezenta lui, poate mai mult decât de voce al carei volum nu este intotdeauna cel asteptat (mai ales in primul act, vocea ii era acoperita de orchestra). Daniel Barenboim, in mare forma, ceva mai slab, dirijand energic si chiar intr-un tempo rapid (preludiu la actul III). 

Seara de Sant’ Ambrogio s-a terminat in rasunetul imnului italian si in aplauzele indelungi (15 minute!) ale unui public pa care magia sonoritatilor wagneriene l-au facut sa uite, macar pentru un moment, ca in deschiderea stagiunii nu s-a cantat Verdi. 

Cum spune Barenboim,"Wagner always wins when you play the music well" !

O cronica foarte buna puteti gasi pe blogul Despre Opera.

Pentru cei interesati, am gasit inregistrarea (la care m-am uitat si eu in direct pe Arte).

Deschiderea stagiunii la Scala - Lohengrin de Richard Wagner

7 decembrie este data la care, prin traditie, debuteaza stagiunea de spectacole la Scala din Milano. Anul acesta a fost aleasa premiera operei "Lohengrin" de Richard Wagner, o anticipare a anului 2013 cand se vor implini 200 de ani de la naşterea marelui compozitor german.

Un spectacol in care apar trei nume cu valoare incontestabila: René Pape, Jonas Kaufmann si Daniel Barenboim. Primul, recunoscut la scara internationala ca unul dintre cei mai buni basi ai momentului, detinator a doua premii Grammy pentru inregistarile cu Maestrii Cantareti din Nurnberg si Tannhauser de Richard Wagner. Jonas Kaufmann, tenor cu o expresivitate deosebita, continuator al stilului lui Pavarotti. Daniel Barenboim... unul dintre cei mai iubiti dirijori in viata, detinator a cinci premii Grammy. De mentionat ar fi faptul ca Barenboim este si un deschizator de drumuri in ce priveste tabuu-rile lumii muzicale - sa nu uitam ca el este cel care, in ciuda multor greutati si opozitii din diferite parti, a dirijat primul concert cu lucrari de Wagner in Israel. Tot el a fost  cel care, in 2009, a introdus si dirijat o orchestra formata din israelieni si palestinieni la Festivalul de la Bayreuth!

Radio România Muzical transmite in direct acest spectacol la adresa www.romania-muzical.ro. Deasemenea, pentru cei interesati de o experienta atat auditiva cat si vizuala de calitate, pot cumpara bilete la spectacolul transmis in direct exclusiv la Grand Cinema Digiplex din Baneasa Shopping City.

De Sfantul Nicolae: Missa Sancti Nicolai de Haydn

Haydn si-a dedicat o mare parte din viata compunerii muzicii orchestrale si sinstrumentale.  Liturghia Sf. Nicolae, care a fost scrisa in 1772, este una dintre putinele lucrari corale pe care le-a scris inainte de a implini cincizeci de ani. Marile capodopere corale - Creatia, Anotimpurile si cele sase mari liturghii au fost toate compuse in ultimii cincisprezece ani de viata.

Manuscrisul liturgiei Sf. Nicolae cu orchestratia originala a fost gasit intact in arhivele Esterhazy  din Castelul Eisenstadt. Foarte probabil a fost scris pentru celebrarea onomastica a  Printului Nicolaus Esterhazy, la 06 decembrie 1772. Liturghia este compusa dupa formatul obisnuit de Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Benedictus si Agnus Dei. Cum era obiceiul uneori, Credo-ul este intr-o forma comprimata in care versuri disparate din text sunt cantate simultan de cele patru sectiuni ale corului. Chiar daca procedeul poate creea confuzie, Haydn a ales acest compromis deoarece ii permitea sa scurteze liturghia fara a taia din text (regula impusa de biserica) .

Va doresc La Multi Ani tuturor celor care poarta numele acestui Sfant! Un inceput de sarbatori cat mai frumos si un Craciun pe masura, alaturi de cei dragi!

Video integral : Parsifal la Bayreuth 2012

M-am gandit ca nu ar strica sa gasesc pe internet opere postate in integralitate. Intr-adevar, alegerea e mare, insa, voi pune pe acest blog doar ceea ce consider ca merita atat din punct de vedere interpretativ cat si tehnic (calitatea imaginii si a sunetului, etc).

...de inteles ca nu se putea decat sa incep cu aceasta descoperire: Parsifal de Wagner la Bayreuth in 2012! (o minima consolare pentru cei care si-ar fi dorit sa mearga anul acesta dar care, in ciuda eforturilor, nu au reusit sa-si procure bilete - printre acestia ma numar si eu, de aici satisfactia nedisimulata fata de aceasta descoperire.)



Parsifal (Wagner) Bayreuther Festspiele 2012

Detlef Roth (Amfortas)
Diógenes Randes (Titurel)
Kwangchul Youn (Gurnemanz)
Burkhard Fritz (Parsifal)
Thomas Jesatko (Klingsor)
Susan Maclean (Kundry)
Arnold Bezuyen (1. Gralsritter)
Christian Tschelebiew (2. Gralsritter)
Julia Borchert (1. Knappe)
Ulrike Helzel (2. Knappe)
Clemens Bieber (3. Knappe)
Willem Van der Heyden (4. Knappe)
Julia Borchert (Klingsors Zaubermädchen)
Martina Rüping (Klingsors Zaubermädchen)
Carola Guber (Klingsors Zaubermädchen)
Christiane Kohl (Klingsors Zaubermädchen)
Jutta Maria Böhnert (Klingsors Zaubermädchen)
Ulrike Helzel (Klingsors Zaubermädchen)
Simone Schröder (Altsolo)
 
Dirijor: Philippe Jordan 
Regia: Stefan Herheim 
Orchester der Bayreuther Festspiele