Deschiderea stagiunii de pe 7 decembrie la Milano (dupa forfeit-ul lui Anja Harteros urmat de cel al lui Ann Petersen care trebuia s-o inlocuiasca) a beneficiat de prezenta lui Annette Dasch, care jucase deja rolul Elsei in regia lui Hans Neuenfels la Bayreuth in 2010. Annette Dasch, are o voce mai mica decat cele cu care ne-am obisnuit pana acum in acest rol, si probabil multi melomani s-au asteptat sa fie dezamagiti de interpretare, chiar daca la Bayreuth, a intrat foarte bine in pielea personajului imaginat de Neuenfels (sala germana fiind mult mai indulgenta cu vocile mici). La Scala, este altceva, si totusi mie mi s-a parut ca a facut fata cu brio, tinand cont mai ales de faptul ca a fost anuntata cu o seara inainte! Claus Guth a imaginat un fel de femeie-copil, captiva intr-o lumea a basmelor care aminteste de vasul fantoma al Olandezului Zburator, opera montata tot de el, la Festivalul de la Bayreuth din 2003. Imbracata ca o fetita intr-o rochie alba, Elsa va cadea in lumea adultilor reprezentata de Ortrud si Telramund – luati nu individual, ci in cuplu.
Evul Mediu dispare in favoarea unei lumi contemporane din al doilea Imperiu, cu un Lohengrin mai mult uman decat erou, care este descoperit in mijlocul multimii, si a carui umanitate va subrezi practic increderea Elsei. Din lumea de basm impanzita cu certitudini, Elsa cade, impinsa de Ortrud, in cea a indoielilor, cea umana. Prin urmare, Lohengrin-ul de pe 7 decembrie a fost un spectacol care a prezentat conflictul uman intr-un spatiu a carui centru era delimitat de un covor rosu iar coridoarele exterioare, punctate de coloane metalice (inspirate de arhitectura secolului al XIX-lea), ascundeau corul care devine, precum in tragedia greaca, spectator invizibil si comentator al acesteia.
Claus Guth, elimina total legendarul din aceasta poveste si joaca pe opozitia dintre fantasmele individuale si realitatea cruda – opozitie intre o Elsa „alba” si restul personajelor imbracate intunecat, costumul lui Lohengrin (cu camasa cu guler deschis) elimina orice aluzie la legenda. Pana si lebada este aici reprezentata de cateva pene care ies din cand in cand din buzunarele lui Lohengrin si pe care doar Elsa pare sa le observe.
Daca Annette Dasch a facut miracole tinand cont de putinul timp avut la dispozitie, premiul cel mare ii revine lui Evelyn Herlitzius, imperiala, cu o prezenta vocala si inteligenta scenica deosebite. Nici o nota falsa, nici un gest gresit. Este opusul Elsei - fizic, este mai mica de inaltime, mult mai vicleana si gata oricand de atac. Personajul imi aminteste de Lady Macbeth (isi controleaza sotul in urmarirea propriilor scopuri). Ortrud, toata in negru apare ca un fel de guvernanta rea din povesti (loveste degetele Elsei cand aceasta canta la pian), un fel de mama vitrega (formeaza un cuplu cu Telramund, tutorele Elsei). Pe parcursul primelor doua acte, relatia de dominare este vadita. Cel mai frumos si puternic duo dintre cele doua femei, odata cu intrarea lui Otrud in castel in actul al doilea, creeaza o imagine foarte interesanta a opresiunii. Sosirea lui Lohengrin da peste cap ordinea prestabilita, Elsa gasindu-si un protector, iar imaginea pianulului rasturnat si rupt din ultimul act este, din nou, o dovada in plus a ingeniozitatii lui Guth.
Jonas Kaufmann, foarte apreciat la Milano, ca si pretutindeni, mi s-a parut exceptional. Timbrul vocal intunecat a imbracat perfect personajul dorit de Claus Guth, un fel de extraterestru pierdut intr-o lume a oamenilor pe care nu o cunoaste si careia trebuie sa-i faca fata: sosirea lui, discreta, aproape fortata, marcata de teama si chiar de surprindere il face sa para un personaj fragil (apare in picioarele goale!). Guth si-a dorit un personaj sumbru, plin de indoieli iar Kaufmann si-a jucat perfect rolul – o capacitate extraordinara de a-si modula vocea jucandu-se cu posibilitatile extreme ale emisiei sonore, absolut extraordinar!
Voce uimitoare si de o rara siguranta a lui René Pape au fost suficiente pentru a creea un personaj credibil. Tómas Tómasson a facut un Telramund destul de nobil cu o dictie impecabila. Am fost impresionata de prezenta lui, poate mai mult decât de voce al carei volum nu este intotdeauna cel asteptat (mai ales in primul act, vocea ii era acoperita de orchestra). Daniel Barenboim, in mare forma, ceva mai slab, dirijand energic si chiar intr-un tempo rapid (preludiu la actul III).
Seara de Sant’ Ambrogio s-a terminat in rasunetul imnului italian si in aplauzele indelungi (15 minute!) ale unui public pa care magia sonoritatilor wagneriene l-au facut sa uite, macar pentru un moment, ca in deschiderea stagiunii nu s-a cantat Verdi.
Cum spune Barenboim,"Wagner always wins when you play the music well" !
O cronica foarte buna puteti gasi pe blogul Despre Opera.
Pentru cei interesati, am gasit inregistrarea (la care m-am uitat si eu in direct pe Arte).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu